Interviu cu Claudiu Cercel, director general adjunct al BRD
In urmatorii 40 de ani perspectivele pentru retail banking in tarile din jumatatea estica a UE, unde gradul de intermediere financiara este mai scazut, sunt mai favorabile decat in restul Uniunii, sustine Claudiu Cercel.
Asta pentru ca intermedierea financiara are un spatiu mai generos de extindere decat la nivelul vechilor mebri UE, iar imigratia poate acoperi atat sporul negativ al populatiei, cat si exportul de populatie inspre jumatatea mai bogata a continentului dupa 1990.
De ce bancile nu includ in analizele lor si proiectii demografice pentru a sti cum sa-si reorienteze pe termen lung activitatea? Studiile arata ca, pana in 2030, in tari precum Germania, Ungaria, Italia, Cehia si Slovacia valul migrationist nu va reusi sa compenseze mortalitatea mai mare decat natalitatea. Iar in 2050 mortalitatea si emigratia vor face ca bulgarii sa nu fie mai multi decat in 1924 (5,1 milioane), iar romanii – ca-n 1950 (16 milioane).
Orizonturile de timp invocate sunt mult prea lungi pentru a putea fi introduse intr-o programare strategica de detaliu, cu precadere intr-o lume atat de complexa si cu dinamica in salturi. Desigur ca tendinte generale cu o bataie de 20 – 40 ani pot fi luate in considerare in cadrul scenariilor de evolutie care sunt parte a oricarui exercitiu strategic insa in mod uzual doar detalierea pe intervale de 3 – 5 ani este asumata in planuri formale.
Intr-un context in care tendintele pe urmatorii 40 de ani contureaza o reducere deloc neglijabila si relativ echilibrat distribuita a populatiei europene, perspectivele pentru retail banking in tarile din jumatatea estica a UE, unde gradul de intermediere financiara este mai scazut, sunt mai favorabile decat in restul Uniunii.
Motivele rezida atat in spatiul de extindere a intermedierii financiare, mai generos decat in Vechea Europa, si care poate compensa tendinta demografica a elementului indigen, cat si intr-o inevitabila deschidere la imigratie a Noii Europe pentru a se acoperi atat sporul negativ al populatiei, cat si exportul de populatie inspre jumatatea mai bogata a continentului dupa 1990.
Bancile acorda credite ipotecare pe 20-30 de ani, dar fara sa aiba in paralel proiectii macroeconomice pe perioade la fel de lungi. Ce sa intelegem ca intr-o anumita masura aceste imprumuturi se atribuie “in orb”?
Creditele ipotecare raspund unei nevoi structurale a unei tari cu economie de piata functionala in care dezvoltarea de parc imobiliar se constituie intr-un vector principal de crestere economica si acomodare de tendinte demografice. Aceste instrumente au in mod intrinsec scadente lungi pentru a permite un serviciu rezonabil al datoriei pentru o gospodarie medie care nu poate avea resurse pentru achizitia “cu banii jos” a unei locuinte.
Bancile universale sau cu specializare imobiliara, ca principale vehicule cu expertiza pe aceasta zona, sunt singurele care pot intermedia decalajul de preferinta de scadenta intre detinatorii de resurse financiare excedentare mentinute in general pe termene scurte sau medii, si cei care doresc o casa, dar nu o pot achizitiona decat cu credite pe termene lungi.
Nu este deci un demers de acordare de credite “in orb”, ci acomodarea unei situatii structurale care nu poate fi evitata. Bancile gestioneaza apoi aceste decalaje de scadenta prin tehnici specifice de ALM (Asset & Liability Management).
Firmele de asigurari au produse de economisire (unit-linked) cu maturitati care pot depasi 20 de ani. De ce bancile nu vin cu produse de economisire la fel de lungi?
Exista diferente fundamentale de practica si reglementare a managementului activelor si pasivelor intre modelele de asigurari si cele de banking. Daca in industria asigurarilor de viata regula este echilibrarea duratei efective a activelor cu cea a pasivelor (lungi de regula), modelului de banca universala ii este proprie asumarea unui anumit dezechilibru normat intre duratele efective ale elementelor de bilant.
De ce ? Pentru ca pe de o parte o banca universala presupune o mult mai mare diversitate de business in raport cu domeniul asigurarilor de viata, iar pe de alta profilele tranzactionale si de economisire ale clientilor uzuali ai unei banci includ o preferinta structurala pentru lichiditate, prin urmare pentru scadente mai scurte (de regula, de maximum un an).
Aceasta nu inseamna insa ca bancile nu pot oferi produse de economisire cu scadente mai lungi. Fac acest lucru prin distributie de produse de asigurari/investitii in cadrul unor parteneriate cu firme de asigurari (bancassurance) sau cu societati de asset management.
Haideti sa privim altfel problema. Sub motivatia cresterii sperantei de viata au existat state si companii care au emis bonduri cu maturitate la 50 de ani. Cum vi se pare acest interval de timp pana la scadenta care depaseste oricare perioada de viata activa din lume?
Validat de anumite necesitati structurale. Astfel de scadente au fost si sunt posibile atat pentru ca se manifesta cerere de “long duration” din partea unor portofolii de investitii gestionate de societati de asigurari sau fonduri de pensii cu clienti finali din Japonia sau tarile nordice spre exemplu, zonele cu cea mai lunga speranta de viata de pe planeta, dar si pentru ca exista oferta dinspre emitenti suverani de calitate sau corporativi cu valoare de brand confirmata (exemplu Coca Cola).
De regula insa, instrumente cu astfel de maturitati finale pot avea asociata si posibilitatea ca emitentul sa realizeze rambursari anticipate, dar nu mai devreme de o anumita perioada minimala (exemplu 20 – 30 ani).
Exista desigur si o piata secundara, iar aceasta permite investitorilor flexibilitate in gestiunea duratei efective.
Apropo de instrumente, in ce masura atacul asupra leului din toamna anului 2008 putea fi evitat daca ar fi existat o piata de produse derivate?
Instrumentele derivate nu pot preveni la nivelul agregat al unei piete financiare volatilitati accentuate ale preturilor. Vorbim de un joc cu suma zero astfel incat acoperirea atomizata a riscului de catre foarte multi jucatori prin astfel de instrumente se face de fapt prin transfer catre un numar mult mai redus de alti jucatori care isi atribuie capacitatea, sofisticarea si apetitul de a agrega risc de piata cu relevanta sistemica.
Din pacate, acesti agregatori ultimii pe lantul de preluare de risc sunt relativ putini la nivel mondial, iar in anumite circumstante de stres puternic de piata, precum cele carora le-am fost martori in 2008, concentrarea pe un numar redus de jucatori devine ea insasi un catalizator al volatilitatii sau poate amplifica o miscare de pret intr-o anumita directie.
Prin urmare instrumentele derivate pe cursul de schimb al leului, care de altfel existau la vremea respectiva, nu numai ca nu ar fi putut preveni la nivel agregat acea miscare accentuata datorata unei circumstante speciale, dar chiar au contribuit probabil la potentarea ei. Credeti ca sistemul bancar isi pierde soliditatea din cauza instrumentelor derivate sau a fragilitatii imprimate de riscul de credit?
Nu se poate globaliza la nivel de sistem bancar pe aceasta tema. Marii majoritati a bancilor le sunt structural intrinseci in activitatea de zi cu zi cu precadere riscul de credit, riscul operational si riscul de piata. Spun cu precadere pentru ca exista si alte categorii normate de risc, dar cele trei mentionate sunt predominante din punct de vedere al relevantei in raport cu dimensionarea fondurilor proprii ale unei banci (capital adequacy).
Apoi exista profilul de risc al fiecarei banci, care este o consecinta a posturii strategice a institutiei respective si care inseamna o anumita structura de business respectiv de management al activelor si pasivelor. Utilizarea instrumentelor derivate pentru acoperirea riscurilor structurale intra in practica curenta, iar acesta este un element de sofisticare si confort in management. In nici un caz un element de fragilizare per se.
Nu inseamna ca nu pot aparea situatii de incapacitate de plata (risc de credit) a unor jucatori de piata contraparte la instrumentele derivate utilizate de o banca pentru acoperirea riscurilor structurale. Ar putea astfel fi induse anumite fragilitati bancii respective, dar acest risc face parte din joc, iar manifestarea in numeroase ocazii in trecut a unor astfel de evolutii nu a dus la eliminarea de catre banci a recursului uzual la instrumentele derivate.
Bancile romanesti, membre ale unui grup international, nu sunt, in general, cotate la bursa, pentru ca e listata banca-mama. Dar in situatia in care bancile raman din ce in ce mai mult la mana pietei autohtone nu e logic sa se ia in calcul o potentiala listare ori emiterea de bonduri pe piata romaneasca?
Din pacate, iar asta imi creeaza o mare frustrare ca roman, piata de capital locala a ramas mult in urma in raport chiar cu referinte din apropierea noastra geografica. Acest decalaj care nu face decat sa se adanceasca din cauza foarte multor balbe instututionale multi-partizane descurajeaza extraordinar de mult luarea serioasa in considerare a pietei de capital locale ca si canal de finantare.
In ciuda unor exemple pozitive si unor tentative care din pacate la acest stadiu raman, stationam intr-un cerc vicios in care cererea structural redusa din partea actorilor financiari locali, cuplata cu lipsa de viziune a unor componente ale lantului de infrastructura institutionala a pietei de capital, descurajeaza oferta de instrumente inclusiv din partea bancilor locale. Exemple nefericite foarte recente, legate de tranzactii de tip IPO, nu fac decat sa potenteze acest cerc vicios.
