Recenzie de film – „Cairo Time”

Prin intermediul “Cairo Time”, regizoarea si scenarista canadiana Ruba Nadda ne propune un film relaxant de vacanta, proiectat pe fundalul traditiilor si peisajelor nord-africane, dar care nu reliefeaza in mod angoasant conditia inferioara a femeii in tarile musulmane, confruntarea sangeroasa dintre fortele militare israeliene si miscarea politica islamista palestianiana Hamas in fasia Gaza sau eforturile adeseori inutile ale membrilor Organizatiei Natiunilor Unite de a media conflictul armat. Mie personal mi s-a parut admirabil ca Ruba Nadda nu a cazut in capcana dorintei de a epata si de a castiga premii punand accentul pe astfel de teme grave cu tenta politica sau religioasa, axandu-se in schimb pe o poveste de dragoste frumoasa tocmai prin prisma faptului ca ramane neimplinita intre o crestina casatorita si un musulman burlac.

Pentru cine a vizionat anterior peliculele “Vicky Cristina Barcelona” sau “Married life”, nu va fi o surpriza sa o revada pe actrita Patricia Clarkson in rolul unei femei trecute de prima tinerete, care traverseaza cu demnitate o criza amoroasa specifica in general barbatilor de varsta a doua si care isi pune intrebari cu privire la autenticitatea sau aparenta fericirii conjugale. Filmul “Cairo Time” nu judeca pe nimeni, nu lezeaza prejudecatile puritanilor, nu ofera satisfactie libertinilor, nu trece niciun moment dincolo de frontiera fragila dintre vulgaritate si bun-simt, nu aluneca in derizoriu si nu trateaza cu superficialitate tema fidelitatii sau infidelitatii in cuplu.

Juliette Grant este jurnalista la o revista mondena si soseste in Egipt pentru a petrece un concediu de calitate in compania sotului ei Mark, care este angajat la O.N.U. si se afla temporar intr-o misiune de pace in fasia Gaza. Activa si energica, femeia nu accepta sa ramana multa vreme inchisa intre cei patru pereti ai unei camere luxoase de hotel, motiv pentru care decide sa exploreze de una singura atractiile capitalei Cairo, fara a fi constienta de riscurile la care se expune o turista nord-americana intr-o tara situata nu departe de o zona de conflict si mai cu seama o femeie inca frumoasa si sexy intr-o lume a barbatilor carora li se ofera mult prea rar privelistea unui chip neacoperit de voal sau a unui picior iesit dintr-o rochie mai scurta. Consecinta imediata este hilara, Juliette traind experienta jenanta de a fi urmarita pe strada de un sir interminabil de egipteni dornici sa atinga un trup de femeie si fiind fortata sa se refugieze intr-un magazin pentru a calma sangele infierbantat al musulmanilor. Cel care o familiarizeaza pe americanca cu traditiile africane si cu stilul de viata din Cairo este fostul diplomat egiptean si actualul patron de cafenea destinata exclusiv barbatilor Tareq Khalifa, plimband-o cu vaporasul pe Nil si expunandu-i verbal cliseul potrivit caruia cine a baut vreodata din apa acestui fluviu este sortit sa se intoarca in Egipt intotdeauna, invatand-o sa fumeze narghilea, desfatand-o cu cea mai savuroasa cafea din oras, jucand cu ea partide de sah sau insotind-o la o petrecere de nunta. Si ce se intampla de obicei atunci cand o femeie se simte neglijata de sotul absent si isi petrece majoritatea timpului liber la bratul unui barbat atragator, carismatic si inteligent, care poarta in el misterul unei culturi necunoscute? Evident ca cei doi se indragostesc unul de  celalalt, insa de aici incolo lucrurile nu se petrec asa cum poate s-ar astepta amatorii de idile romantice intre reprezentantii a doua religii diferite sau amatorii de scene erotice explicite, povestea de iubire transformandu-se subit intr-o poveste de renuntare si resemnare. Chiar de la inceputul filmului, Tareq isi expune transant opiniile potrivit carora fidelitatea fata de partener, increderea reciproca si loialitatea sunt elementele de baza ale unei relatii, motiv pentru care nici nu te astepti ca el sa cada in pacatul de a fi ispitit de nevasta unui bun prieten de-al sau. Cu toate acestea, in ciuda oricarei logici si a oricarei idei preconcepute, egipteanul nu se poate abtine sa strecoare un brat protector pe dupa umerii doamnei care devine subiectul interesului sau, sa o sarute fugar si vinovat de buze atunci cand i se iveste o ocazie nesperata sau sa o invaluie intr-o privire atat de pasionala incat ti se inmoaie genunchii. Juliette ( un nume predestinat iubirii nenorocoase si fara speranta intr-o finalitate fericita ) este pe punctul de a ceda pulsiunilor sexuale si imboldurilor inimii, fara a lasa impresia ca se framanta prea mult din cauza unor dileme morale sau ca este prea preocupata de datoria de onoare pe care o are fata de sotul ei Mark. Este posibil sa fie o reactie fireasca, cat se poate de sanatoasa si deloc demna de condamnat a oricarei femei captive in colivia de aur a unei casnicii insuportabile tocmai prin monotonia, stabilitatea si durata ei, motiv pentru care nu ma grabesc sa o judec si astept cu rabdare sa vad cum as reactiona eu daca as fi pusa intr-o situatie similara pe la varsta de 50 de ani. Si cand pasiunea mocnita este gata sa izbucneasca, cand Juliette se pregateste sa alunece natural in bratele lui Tareq pentru a trai aventura vietii ei … apare sotul ratacitor prin fasia Gaza. Saved by the bell, ar spune cineva.

Nu imi pot imagina ceva mai impresionant si mai incriminator in acelasi timp decat privirile incarcate de suferinta, compasiune fata de ei insisi, dezamagire si regret pe care le schimba Tareq si Juliette peste capul lui Mark. Iar pentru cei care au vizionat filmul si au avut impresia ca idila dintre cei doi nu s-a consumat niciodata, ci a ramas la stadiul de aspiratie imposibil de implinit, am o veste trista… sau vesela… depinde cum vor sa o interpreteze. In momentul in care Juliette viziteaza piramidele din Valea Regilor impreuna cu Tareq, desi ii promisese anterior lui Mark ca il va astepta oricat va fi necesar pentru a impartasi magia acestei revelatii, deja si-a inselat sotul de 100 de ori mai grav decat daca ar fi facut efectiv dragoste cu egipteanul. In toate sensurile in care conteaza…

Desi filmul se incheie intr-o nota nostalgica si in sensul optimist al mentinerii unitatii unei familii in pofida oricaror tentatii fizice si emotionale, pentru mine a fost suficient sa remarc lupta interioara pe care o duce Juliette Grant in masina pentru a-si stapani lacrimile de frustrare ca sa ma intreb daca in viata conteaza mai mult sa urmezi caile neabatute ale seriozitatii si moralei sau pe cele sinuase ale pasiunii. Filmul a fost acuzat in cateva randuri ca nu a profitat la maximum de potentialul pe care il oferea o astfel de relatie interzisa intre un musulman si o crestina, intre un barbat liber si o femeie maritata sau ca nu a exploatat suficient frumusetile peisajelor din Cairo si nu a luat deloc pulsul strazii. Din punctul meu de vedere, Ruba Nadda nu si-a propus altceva decat a transpus in practica, nu a dorit cu obstinatie sa fie regizoarea unui al doilea “Pacient englez”, ci a pus doi oameni normali intr-o situatie de viata absolut normala, lasandu-i sa se miste cu naturalete in camasa rolurilor lor atat pe Patricia Clarkson, cat si pe sudanezul crescut in Anglia – Alexander Sidigg, drept pentru care filmul primeste din partea mea nota 8.