Filme ca Birds of America sunt mai valoroase ca instrumente premonitoare, decat ca filme propriu-zise. Spun asta pentru ca un asemenea film arata cum una dintre marile teme ale cinema-ului american de autor (si/sau indie), anume familia disfunctionala, ajunge sa fie doar un fel de cartus de manevra, cu care se antreneaza debutantii sau blazatii.
Aceasta tema a obsedat atat scriitori americani importanti (Carver, Cheever), cat si cineasti cu stea in frunte (Bogdanovich sau Kazan). In lucrarile lor, familia disfunctionala era deopotriva socanta (in sens de tema narativa forte), determinata de cauze atent detaliate in operele respective. Dar Birds of America porneste de la premisa ca explicatiile sunt suficiente si ca e de ajuns sa gasesti gingasii si glumite care se pot broda pe marginea temei.
Morrie (Matthew Perry) a fost mereu cel mai responsabil din familie. A ajuns cadru universitar, are o sotie frumoasa, Betty (Lauren Graham), o copie retro dupa sotiile-afis din anii 50 si locuieste in casa familiei. Fratele mai mic, Jay (Ben Foster) e un drogat cu apucaturi pedofiliace care a incercat sa se sinucida, iar sora Ida (Ginnifer Goodwin), o fotografa aeriana care se culca cu tipi agatati la drumul mare. Tentativa de suicid a lui Jay ii strange pe toti in vechea casa, unde amintiri despre copilaria lor (ce altceva) vor redeveni actuale, starnite de mostenirea lasata de tatal lor- o carte numita Birds of America.
Ca orice film fara suspans, BoA incearca sa se salveze prin personaje. Morrie e atat de obsedat de cariera sa, incat e constipat mare parte din zi, motiv pentru care sta mult in baie, unde si-a amenajat un birou. Jay e distructiv, dar are o latura creativa care ii justifica (in fata celor permisivi) comportamentul, iar Ida e…principiul sexual activ al filmului. Betty e aparent o nevasta obedienta, dar ascunde (mult spus) un potential nevrotic care se dovedeste esential pentru ca filmul sa nu fie teribil de plictisitor. Cea mai buna scena ii apartine lui Betty si merita mentionata- la cina, Ida ii serveste o pledoarie hippy cum ca obiectele casnice si obiectele in general sunt doar dovezi ale superficialitatii si consumismului demne de o sotie de suburbie, iar replica data de Betty e superba (buna de inchis gura oricaror hippioti pusi pe harta). Pe langa cei patru, se mai tarasc cateva personaje secundare foarte palide. Vecina lui Betty, Laura (Hillary Swank) e definitia unui rol de umplutura, care are replici de genul « placinta a fost buna », pentru a se pierde apoi printre obiectele de mobilier cumparate la reducere (daca a fost acolo o intentie de a arata apatia suburbiilor, a la Revolutionary Road, mi se pare ca au spalacit cam mult mesajul).
Mattew Perry si Lauren Graham nu se pot debarasa de manierele jocului de sitcom. Dupa fiecare replica, au privirea aceea fortata, ca si cum tocmai au facut o poanta si asteapta cateva secunde pana se termina hohotele ce vin dinspre « the laughing audience ». Mai mult, scenele care depasesc 2-3 minute de dialog ii pun in dificultate si isi cam ies din personaj, dand-o pe niste maniere comune de serial pentru familie. Apatia personajelor nu poate fi salvata nici de scenariu (cu potential, dar ciuntit indeajuns incat sa nu aiba climax sau atitudine), nici de regie (filmarea e standard Big Fish, cu culori suprasaturate si tablouri statice corecte estetic si atat). BoA e inca un exemplu al cinema-ului facut din reflex si rutina, si nu din chemare. Si oricat de priceputi ar fi oamenii la a compila clisee culturale si emotii accesibile tutoror, tot se observa lipsa de orizonturi a autorilor.
