„Actul de a reflecta asupra vietii mamei mele este un act de dragoste”, scrie Richard Ford, iar despre acest act vorbeste in cele doua povesti – una amintindu-si mama si cealalta tatal- care alcatuiesc Between them, una dintre cartile sale publicate.
De data aceasta romancierul se intreaba despre vieti pe care le cunostea de atatia ani si atat de aproape, incercand sa salveze pe cat posibil impedimentele pe care le intalnesti in fata unor fiinte care, cel putin, la inceput. , personal, intim, pastreaza o distanta severa fata de copiii lor. Ford, intre modestie, curiozitate si o dorinta de intelegere, incearca sa extraga imaginea cat mai poliedrica dintre ei, desi uneori se opreste la acceptarea inconstienta a unui secret.
Desigur, situatia se schimba de-a lungul anilor, ca directia decantarii se schimba, ca fiul incepe sa priveasca de jos si ajunge sa priveasca de sus. In primii ani, ridica capul sa se uite la parintii sai care par investiti in siguranta, cu o relatie dornica cu viata. Apoi sunt priviti ca egali, adica fara a salva viziunea deficientelor care ranesc mai intai din razvratire, iar apoi din compasiune. La inceput, in adolescenta, personalitatea inchisa a parintilor se arata ca o piedica de netrecut. Dar mai tarziu, odata cu esecul treptat provocat de pierderea vitalitatii, odata cu independenta in sine dobandita, ei incep sa ierte ceea ce ei considera deja stangacie, cand inainte erau impulsuri daunatoare.
Calea relatiei pe care Ford a avut-o cu parintii sai a fost foarte diferita. Tatal sau a murit la varsta de 59 de ani, cand el avea 16. Cu toate acestea, din cauza inflexiunii cauzate de boala – o afectiune a inimii care ani mai tarziu avea sa duca la moartea sa -, a avut timp sa-si vada declinul, trecerea dintr-un om dragut, zambitor, altuia chinuit de temeri si insuficiente. Isi aminteste de tatal sau ca de cineva care nu a stiut niciodata sa depaseasca distanta de modestie fata de fiul sau, care abia a stiut sa exprime, mai mult decat indirect, dragostea pe care o simtea pentru el.
Partea din aceste povesti care ma intereseaza cel mai putin este cea mai scurta, cea initiala care incearca sa reconstituie biografiile lor tinere, stramosii lor. Ceea ce ma misca cu adevarat este acea viziune foarte subiectiva – in ciuda largirii focalizarii pe masura ce trec anii – care este facuta mai mult din emotii decat din date. Cu totii suntem facuti si din privirea celorlalti, din acea viziune partiala care s-ar incadra insa in imensul puzzle care recompune trecerea oricui prin lume.
Ea isi aminteste de mama ei, vaduva de atata vreme si suferind de cancer, ca pe o femeie dureros de supravietuire a sotului ei. Intre ei se stabileste o relatie de dragoste, incalcata de nevoi vitale divergente. In ultimii ei ani, deja bolnav, Richard ii ofera casa lui ca sa poata petrece cateva luni acolo. Asta e foarte bine. Bucuria ca nu se mai poate ascunde. El o invinge in intentia ei incapatanata de a nu tulbura viata de cuplu a fiului ei. Dar cand accepta acea oferta: „Ei bine, atunci o sa incep sa ma gandesc la asta. O sa ma gandesc ce sa fac cu mobila”, el, speriat de aceasta rezolutie rapida si neasteptata, rosteste cateva cuvinte pe care le va regreta mereu, din care mama sa nu isi va mai reveni niciodata: „Bine, dar stai. Nu-ti face planuri inca. Poate te vei simti mai bine pana atunci.” Si ea, frustrata, deznadajduit de trist: „Oh, inteleg. Foarte bine”.
Isi aduce aminte de tatal sau, la inceput fericit, prietenos, absent de luni pana vineri la munca. L-am admirat in unele din fatetele lui. „Nu era un om abil sau priceput, dar avea talent in arta de a fi iubit”. Insa, dupa atacul de cord, totul s-a schimbat: „In alte fotografii cu el din acei ani, cred ca vad in trasaturile blande si voinice ale tatalui meu o ezitare, o lipsa de sarcasm, un indiciu de reticenta si frustrare, o vaga constientizare a ceva noroc de iminenta”. Isi aminteste cu indulgenta: „Un barbat poate fi politicos, afabil si timid si totusi sa aiba izbucnirile lui. Iar cele ale tatalui meu au fost dezlantuite fara indoiala de disfunctiile tacute ale inimii sale”. Isi aminteste mereu: „Dar rar se intampla sa treaca o ora dintr-o zi fara sa ma gandesc la tatal meu”.
Parintii sunt un punct de plecare, o prima protectie care devine din ce in ce mai insuficienta, o prezenta care capata mai multe nuante, cu riscul in consecinta de a dezamagi cel putin partial: „Parintii m-au iubit, m-au protejat. Dar experienta vietii sta in evenimente, in lucruri si oameni in miscare si in a fi adesea singur si de partea lucrurilor”. In cele din urma, preocuparea isi schimba partile. Richard a suferit pentru tatal sau in declin, dar si pentru mama sa: „Intotdeauna am simtit nelinistea lui cu viata. Rezistenta lui fata de ea. Sau si: „Mama era intuitiva, pasionata, sincera, ascutita, vesela; si uneori exaltat si teribil. Si decent. Si totusi pot afirma ca in tot timpul care a urmat mortii tatalui meu, in cei douazeci si unu de ani in care as fi fost fara el,
Richard Ford spune ca: „Parintii – oricat de inchisi am fi in viata noastra – ne conecteaza intim cu ceva ce nu suntem si creeaza o instrainare unita si un mister util, in asa fel incat, desi suntem alaturi de ei, suntem singuri”. Exceptionalul scriitor nord-american a construit un omagiu emotionant pentru parintii nu atat de diferiti de ai nostri, cu punctele lor tari si slabiciuni, cu beneficiile si unele neintelegeri. Ti-ai indeplinit o datorie si te-ai cufundat in frumoasa stare de empatie si recunostinta.