Siguranța lucrătorilor români care desfășoară activități profesionale în străinătate depinde și de cunoașterea regulilor care reglementează protecția sanitară și de securitate socială. Înțelegerea tipurilor de acoperire care rămân active pe durata unui stagiu de muncă într-o altă țară a Uniunii Europene sau într-un stat din afara UE reduce riscul apariției unor probleme medicale și financiare în caz de boală sau accident.
Prezența cetățenilor români în străinătate reprezintă o realitate structurală a pieței muncii europene. Datele Eurostat plasează România printre țările cu cel mai mare număr de lucrători angajați în afara granițelor naționale, în special în sectoare precum construcțiile, agricultura, logistica și îngrijirea persoanelor. În multe situații este vorba despre experiențe temporare, legate de contracte specifice sau perioade de muncă determinate, care mențin o legătură juridică și contributivă cu țara de origine.
Acoperirea legală în Uniunea Europeană și limitele acesteia
În ceea ce privește securitatea socială în interiorul Uniunii Europene, lucrătorul român rămâne supus legislației de asigurări sociale din România. Regulamentul (CE) nr. 883/2004 stabilește principiul unicității legislației aplicabile, evitând suprapunerile de contribuții între statele membre. Situația este certificată prin formularul A1, eliberat de autoritățile române competente, care atestă plata regulată a contribuțiilor pe toată durata activității desfășurate în străinătate.
Din punct de vedere medical, Cardul European de Asigurări Sociale de Sănătate permite accesul la îngrijiri medicale necesare în sistemele publice ale celorlalte state UE, în aceleași condiții ca pentru rezidenți. Acoperirea se limitează la prestațiile considerate indispensabile din punct de vedere medical. Nu sunt incluse tratamentele în unități private, repatrierea sanitară sau o serie de cheltuieli care pot apărea în situații de urgență. În mai multe țări, timpii de așteptare din sistemul public pot fi incompatibili cu nevoile celor care lucrează pe șantiere, în unități industriale sau în zone izolate.
Riscurile din afara UE și rolul asigurărilor private de sănătate
În statele din afara Uniunii Europene, protecția sanitară ridică dificultăți mai mari. Acoperirea depinde de acordurile bilaterale semnate de România cu fiecare țară de destinație. În cazul unor acorduri limitate sau al lipsei acestora, cheltuielile medicale revin lucrătorului. Chiar și intervenții de complexitate medie, precum o spitalizare scurtă sau o consultație de specialitate, pot genera costuri ridicate.
O asigurare de sănătate pentru călătorie acoperă domeniile care nu intră în sfera protecțiilor publice sau a celor direct legate de raportul de muncă. Acest tip de poliță intervine pentru cheltuieli medicale urgente în unități private, asistență medicală continuă, transport sanitar și repatriere din motive de sănătate. Nu înlocuiește asigurarea de securitate socială și nici protecția prevăzută de contractul de muncă, ci extinde nivelul de protecție în mediile de lucru cu riscuri sanitare mai ridicate.
Instituțiile române, prin Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Inspecția Muncii, recomandă verificarea, înainte de plecare, a întinderii reale a acoperirilor medicale, în special atunci când activitatea profesională se desfășoară în afara Uniunii Europene. Analizele European Labour Authority arată că o cunoaștere incompletă a drepturilor în materie de sănătate crește expunerea lucrătorilor mobili la probleme medicale și administrative.
Pentru cei care muncesc în străinătate, siguranța presupune o evaluare prealabilă a riscurilor legate de accesul la îngrijiri medicale. Destinația, durata perioadei de muncă și condițiile operaționale influențează direct nivelul de expunere. Deciziile luate înainte de plecare pot determina capacitatea de a gestiona un eveniment neprevăzut fără consecințe medicale sau economice dificil de susținut.
